In intregul spatiu est-european postcomunist constitutionalismul a reprezentat, inca de la inceputul tranzitiilor democratice, un excelent spatiu de observare al principalelor mize ale asa-zisului proces de democratizare. Aceste mize pot fi grupate, grosso modo, in doua categorii care privesc atat politicul cat si societatea, fiecarei sfere acordandu-i-se, bineinteles, instrumente specifice.
Prima categorie priveste exigenta adecvarii formale si substantiale la modelul regimurilor liberal democrate occidentale, implicand o constructie institutionala a regimului politic postcomunist, supus regulii domniei legii si a controlului reciproc al puterilor, principii validate istoric in vechile democratii occidentale si confirmate in ultimele decenii de un numar considerabil de tranzitii de la modelul autoritar la cel democrat.
O a doua miza a transformarilor de dupa 1989 in toate tarile postcomuniste a fost, si ramane in continuare, problema adecvarii fiecarei societati in parte, in functie de coordonatele politice, socio-economice si culturale proprii, la timpul prezent. Altfel spus, fiecare tara postcomunista are de gestionat un proces complex de punere in dialog a trecutului recent si a prezentului, in vederea viitorului. Acest dialog, in mare masura o provocare si pentru actorii care negociaza textul constitutional propriu-zis in toate tarile Europei de Est, da seama, fara indoiala, de marea provocare pe care o impune sarcina profesionistilor (politicieni, istorici, politologi etc.) dar si a societatii civile de a imagina regimul de istoricitate al societatilor iesite din epoca comunista.
Considerand cele doua directii de mai sus, dezbaterea actuala asupra necesitatii revizuirii Constitutiei de la 1991 poate fi inscrisa intr-o dinamica mai mare, care priveste transformarile regimurilor politice la nivel regional, iar dezbaterile in jurul constitutiilor poloneza sau ceha, spre exemplu, ilustreaza bine necesitatea unei priviri comparative atunci cand analizam cazul romanesc. Beneficiem astfel de echilibrul oferit de o dubla perspectiva: prima, mai degraba teoretica, chestionand principalele sarcini in adecvarea institutionala la modelul democratiilor liberal-democratice occidentale, ne incurajeaza sa adoptam o privire comparativa asupra diferitelor regimuri politice postcomuniste. O a doua perspectiva impune, pe de alta parte, o analiza atenta a cazului romanesc si a provocarilor particulare pe care acesta le impune, atat pentru specialisti, cat si pentru cetateni.
Dezbaterile asupra revizuirii Constitutiei postcomuniste romanesti au fost numeroase dupa decembrie 1989 si au vizat adesea cateva subiecte recurent aduse in discutia publica. Suntem de parere ca ele au produs mai degraba polarizari, uneori efemere, ale partizanilor unei viziuni sau ai alteia, in loc sa incurajeze un dialog care sa ofere idei inovatoare si sa dea nastere unor compromisuri in vederea producerii unei Constitutii vazute ca un contract social. Un contract social care sa aiba dubla vocatie a unui reper intelectual si instrumental pentru constructia unui regim politic liberal-democratic functional si, in egala masura, vocatia unei referinte esentiale pentru cetatean. Constitutia, dincolo de corpul sau formal supus interpretarilor specialistilor, este, inca de la originile sale (anglo-saxona, americana, franceza) un text al cetateanului, al drepturilor si libertatilor sale capabile sa ii asigure o existenta decenta, libera de interventiile arbitrare ale Puterii.
Principalele puncte din agenda publica recenta privind revizuirea Constitutiei pot fi subsumate acestor doua mari directii. Constitutia ca reper intelectual si instrument de lucru in vederea imaginarii unei bune functionari a puterilor in stat si a controlului lor reciproc, in numele domniei legii si nu a oamenilor, este exigenta care trebuie sa domine orice dezbatere asupra avantajelor si dezavantajelor regimurilor prezidentiale, semiprezidentiale si parlamentare, asupra relatiilor dintre institutiile statului deci, dar si asupra reconfigurarii unora dintre acestea. Alte puncte importante al acestei dimensiuni a actualei Constitutii sunt si forma uni- sau bicamerala a Parlamentului, rolul si prerogativele Curtii Constitutionale, pentru a aminti doar cele mai vizibile subiecte care privesc ambiguitatile actului de la 1991, ambiguitati care conduc adesea la blocaje institutionale.
Constitutia cetateanului este cea de-a doua perspectiva pe care o sugeram ca element esential al dezbaterii publice, pentru a chestiona masura in care acest text fundamental al democratiei se constituie intr-un corp de idei capabile sa inspire cetateanul si, mai ales, sa ii reveleze adevarata masura a drepturilor si libertatilor de care acesta se bucura intr-un regim democratic. Acestei dimensiuni ii subsumam o discutie atat asupra textului constitutional, in ce masura imagineaza acesta notiunea de cetatean cu drepturi si libertati inalienabile, dar si un dialog pe marginea preacaritatii prezentei Constitutiei ca referinta in dialogul public (societatea civila, mass-media etc.).
Aceasta ultima dimensiune, inspirata de o privire comparativa asupra spatiului european si american, poate sugera necesitatea deplasarii atentiei specialistilor si a altor actori publici vizibili in acest proces de negociere a unei eventuale rescrieri a Constitutiei pe durata lunga a implicatiilor oricarei modificari. Consolidarea democratica, noua paradigma a transformarilor socio-politice in spatiul postcomunist, trebuie sa tina cont de acea dubla adecvare la exigentele modelului occidental al democratiei, din ce in ce mai des invocata ca proces de europenizare, si, in egala masura, o adecvare specifica fiecarei tari postcomuniste, care sa ia forma unei gestionari oneste a trecutului recent si a exigentelor viitorului.
Autor: Andreea Nicutar (membru Asociatia Civitas’99)
